Sfârşitul uceniciei
1 ianuarie 2019. România preia, pentru prima dată, preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. Europei noastre nu-i este deloc bine. Criza economică de acum câţiva ani s-a transformat într-o adevărată criză existenţială pentru proiectul european. Saga Brexit ne arată că integrarea europeană nu este singurul drum pentru naţiunile europene.
Curente iliberale, populiste, suveraniste şi eurosceptice ajung în prim-planul politicii europene, amplificate de valul de migraţie, terorism şi insecuritate ce macină încrederea cetăţenilor în reţetele tradiţionale de a conduce la nivel naţional şi european. America, Rusia şi China încearcă să amplifice şi să profite de curentele centrifuge de pe continent. Până la urmă, e mai simplu să negociezi cu naţiuni individuale decât cu un colos economic şi politic cum încă este Uniunea Europeană.
Preşedinţia noastră va fi scurtă, cu un Parlament European şi o Comisie la final de mandat. Brexit va domina agenda europeană, data fatidică de 29 martie şi riscul de haos generalizat atârnând ameninţător asupra Marii Britanii, dar şi a UE 27. Planuri de avarie pentru varianta unui No-Deal sunt pregătite de ambele părţi ale Canalului Mânecii. Campania şi alegerile europene din 23-26 mai vor amplifică tensiunile şi fricile din opiniile publice, văzute de alegători şi ca o ocazie de a sancţiona pe cei aflaţi la putere. Inclusiv la noi, un mesaj pro-Europa pare astăzi reţeta pentru eşec electoral, iar riscul unui nou Parlament European şi a unei noi Comisii Europene polarizate şi incapabile să ia decizii curajoase reprezintă scenariul central în Europa. Partidele centriste în cele mai multe state membre, inclusiv în Franţa şi Germania, sunt în defensivă sau în pragul înfrângerii.
Liderii politici români încep preşedinţia cu gândul la cele două rânduri de alegeri din 2019, urmate de alte două în 2020. Războiul politic dintre Preşedinte şi Guvern va continua, ambele tabere nepărând dispuse să cruţe vreun subiect sau instrument politic şi instituţional în acest context electoral intern, care va decide soarta guvernării în România pentru mulţi ani de acum încolo. Sistemul nostru hibrid de împărţire a puterii executive va face ca Guvernul să exercite preşedinţia Consilului UE, dar ca preşedintele să reprezinte România în Consiliul European, inclusiv la Consiliul European informal de la Sibiu. #TheRoadToSibiu – inspirată găselniţă de comunicare a Comisiei Europene, capătă deja o conotaţie peiorativă, putând fi uşor înlocuită cu #The RoadToPoliticalHell în agresiva coabitare de pe la noi.
Nu ştiu cum va evolua situaţia cu o eventuală ordonanţă de amnistie şi graţiere adoptată în cursul preşedinţiei noastre. Sau cu un hard Brexit. Sau cu orice altă “lebădă neagră” de natură financiară sau strategică ce poate înnegura suplimentar cerul deja încărcat al Europei şi al României. Orice deznodământ este posibil şi trebuie să fim pregătiţi şi pentru variante mai puţin plăcute, inclusiv de încordare internă şi externă suplimentară.
În schimb, ştiu că la sfârşitul celor 6 scurte luni de asumare a preşedinţiei, România şi instituţiile sale îşi vor fi parcurs cea mai profundă imersare în complicata şi bizantina maşinărie europeană. De la periferia extremă a Europei, vom juca un rol în miezul deciziilor europene. Mii de politicieni, înalţi funcţionari şi experţi, din practic toate instituţiile publice româneşti, vor trece prin experienţa gestionării dosarelor europene la un nivel de complexitate şi sofisticare fără precedent.
Nu ştiu nici câte dintre priorităţile noastre, de altfel bine alese sau din priorităţile următoarelor 18 luni de trio cu Finlanda şi Croaţia îşi vor găşi reflectarea în realitate (mai ales dacă unul sau mai multe din scenariile “nucleare” de mai sus se vor produce în prima parte a anului ce abia începe). Un lucru este însă cert: după 12 ani de la aderarea la Uniunea Europeană România îşi va fi terminat ucenicia în Europa şi vom fi mai bine pregătiţi să înfruntăm viitorul. Oricare va fi acela.
Citeste mai mult: adev.ro/pkmwdm