Discursul Secretarului General Adjunct al NATO, Mircea Geoană, în cadrul conferinței „Viziune, inovare, transformare”, găzduită de Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, joi, 22 iunie 2023.

„Sunt bucuros și onorat să mă aflu aici, la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, în mijlocul atâtor minți deschise, înconjurat de atâta cultură și de atâta istorie! 

Istoria e, de altfel, cuvântul zilei. 

În primul rând, pentru că evenimentele care cutremură azi Europa răvășesc întreaga lume. Războiul din Ucraina clatină, din temelii, o societate globală întemeiată pe reguli. Se desfac echilibre, se adună neîncredere, se reconstruiesc solidarități. Suntem puși în fața unei realități violente și ne pregătim să-i facem față. Lumea liberă strânge rândurile, se mobilizează, își adaptează structurile. Și încearcă să tragă concluzii în timp real, pe durata desfășurării evenimentelor.

Lumea se reașează pe fundații noi. Ian Bremmer vorbea de “recesiune geopolitică”, situația în care ordinea mondială existentă nu mai reflectă realitățile și raporturile de putere modificate. Războaiele sunt, întotdeauna, purtătoare de dezastru și tragedie. Sunt însă și declanșatoare de noi dinamici și accelerează schimbarea, prefigurând un nou moment de reașezare la nivel global.

Dacă istoria se construiește din crize și războaie,  îi place, însă, și progresul. Îi plac revoluțiile industriale, explozia cunoașterii, saltul tehnologic, valul digital. Iar azi suntem cu toții pe vârful acestui val, pe o placă de surf, într-un echilibru pe cât de ambițios, pe atât de fragil.

Lumea se repolarizează, dar rămâne globală. Inovația tehnologică și comerțul planetar vor rămâne motoarele dezvoltării. Întrebarea se pune: 

Cât de mult poate inova România? 

Cât de mult se poate ea transforma? 

Ce viziune concretă își poate construi? 

Există, în afara vorbelor, un viitor pentru ea?

Istoriei îi place și stimuleaza competiția între națiuni, dar și între idei. Competiția între ideile care stau la temelia modelelor de organizare a societății umane. Istoria este agnostică față de numele sau geografia învingătorilor sau învinșilor în această perpetuă competiție pentru supremație. Doar constată care sunt națiunile care reușesc să-și impună modelul de organizare ca fiind mai performant decât cel al perdanților. 

Trăim un astfel de moment. Dacă competiție geopolitică și rivalitate între marile puteri istoria a mai consemnat,  iar revoluții ale modurilor de producție sunt borne ale istoriei, momentul pe care îl traversăm are caracteristici de o complexitate unică în istoria umanității. Niciodată progresul în știință și tehnologie nu a produs, simultan, atât de multă inovație capabilă să rezolve probleme vitale, dar să și aducă riscuri existențiale la adresa umanității. De la criza climatică la proliferarea armelor nucleare și de la Inteligența artificială generativă la biotehnologie și spațiu. Competiția pentru supremație politică trece prin competiția pentru superioritate tehnologică, refăcând ierarhii, lanțuri de valoare și modele economice, politice și sociale. Aducând speranță și progres, dar și anxietate și frustrare.

Viitorul României a intrat în criză de timp. De zeci de ani plutește în ceață, se împleticește în vorbele unor politicieni și atât. Viitorul României trebuie reproiectat pe baze reale, pe nevoi concrete, pe termen redus. Trebuie cântărit inginerește, cu rigla, balanța și compasul, cu aparatură aplicată, cu luciditate și cu o bună cunoaștere a materiei.

Care sunt ingredientele care definesc o națiune de succes de-a lungul vremurilor și mai ales acum, în acest moment fără precedent în istoria umanității? 

Aș vedea 5 astfel de precondiții ale succesului, un ghid și busola de navigat în vremuri de mare transformare:

1. În primul rând, existența unei  viziuni, o idee centrală de organizare a societății, sublimată în normele formale și informale ale contractului politic, economic și social între stat și cetățeni și între membrii societății. Dincolo de principii fundamentale ca libertatea, drepturile omului, democrația și domnia legii, fiecare societate democratică aduce cu sine o permanentă tensiune și negociere între valorile de libertate și egalitate, eficiență și comunitate, echilibrul atins reprezentând busola morală și contractul politic al fiecărei societăți.

2. Apoi, existența instituțiilor politice și economice, de a căror calitate depinde perfomanța acelei națiuni. Calitatea leadership-ului politic și capacitatea acestuia de a conduce, în timp de criză sau conflict, și de a anticipa și croi viitorul, capabil de a mobiliza încrederea cetățenilor, respectul, admirația sau teama celorlalți. 

3. Capacitatea de a inova permanent, de a anticipa și transforma “din mers” mecanismele care guvernează economia, politicul și societatea, atunci când acestea își ating limitele de a genera progres, securitate și prosperitate.

4. O puternică cultură națională, identitară și comunitară, bazată pe patriotism, solidaritate și reziliență societală – valorile intangibile pe care se clădesc toți ceilalți factori obiectivi care contribuie la puterea și prosperitatea unei națiuni – populația, teritoriul, economia, forța militară și tehnologică. O ancoră pentru vremuri de furtună și o fundație solidă pentru vremuri de construcție.

5. Nivelul de educație și sănătatea fizică și morală a unei națiuni – condițiile sine qua-non ale însăși capacității de supraviețuire ale acesteia. Cimitirul popoarelor dispărute în istorie este mai aglomerat decât ne-am imagina.

La fel ca oamenii, națiunile au un ciclu de geneză, formare, expansiune și afirmare, platou și, inevitabil, declin. Pentru un popor vechi și o națiune tânără, ca românii și România, o întrebare firească se impune: Unde suntem în acest circuit al națiunilor prin istorie? Încă în afirmare, pe platou sau deja în declin? 

Am vorbit și scris de multe ori despre paradoxul românesc, tensiunea permanentă între uriașul talent și potențialul națiunii noastre și uriașa frustrare de a nu fi capabili să ni le punem în valoare. Între capacitatea formidabilă de a ne adapta celor mai potrivnice circumstanțe și dificultatea de a lucra în echipă și de ne canaliza energiile în direcția  interesului general. Și, culmea paradoxului, să ne găsim rostul mai ușor printre străini decât printre ai noștri, acasă. 

Nu există o fatalitate sau un parcurs predeterminat în viața națiunilor. Unele programate să reușească și altele blestemate să eșueze. Factorul care face diferența este voința poporului de a progresa permanent și capacitatea liderilor de a inspira încredere și ambiție și de a mobiliza energiile latente care există în fiecare națiune. 

Și da, în combinație cu un pic de noroc istoric și geopolitic. În anii ’50, Coreea de Sud era mai săracă decât majoritatea țărilor africane. Alianța cu America și munca asiduă i-a transformat în superputerea tehnologică de astăzi.

Între războaie, România era mai bogată decât Suedia. Ei au avut șansa să fie în tabăra bună, a lumii libere, noi, nu. 

Dar acum ne aflăm, în sfârșit, în tabăra cea bună. 

De ce părem atunci să ne fi pierdut suflul și busola, în cel mai bun moment al istoriei noastre naționale? 

În loc de entuziasm și mânați de ambiție, părem bântuiți de pesimism și abandon? 

În momente de cumpănă și pentru a ne regăsi energia și entuziasmul, trebuie să ne întoarcem la începuturile ideii naționale și să vedem cum am putea scrie, împreună, un nou capitol al devenirii noastre naționale, o viziune pentru și dincolo de deceniul trei al secolului 21.

Și rostesc aceste idei la Oradea – acest loc cosmopolit, cu o istorie a consensului găsit și regăsit mereu la firul ierbii, care ne oferă lecția Testamentului Gojdu. Într-un spirit cu adevărat vizionar, bine-cunoscutul avocat Emanoil Godju și-a lăsat moștenire averea “acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confensiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenților și pentru ajutorul preoților. Fundația construită în acest sens avea să ofere burse altor vizionari și cutezători români, precum Traian Vuia, Octavian Goga, Petru Groza sau Victor Babeș.

Viziune – pentru inovare și transformare.

Când Alexandru Ioan Cuza și Carol I puneau bazele României moderne sau când Școala ardeleană și generația pașoptistă îmbrățișau ideea națională, Proiectul național românesc – putea părea utopic, însă era relativ simplu de articulat: reunirea provinciilor și populațiilor românești într-un stat unitar și recuplarea cu lumea occidentală de care istoria și geografia ne separaseră de secole.

Această idee fondatoare, mitul unificator al națiunii noastre, rămâne la fel de valabilă și astăzi. Reinterpretat în context contemporan, Proiectul Național are aceleași două mari componente care traversează, ca un fir roșu, întreaga noastră istorie modernă: păstrarea unității întregii națiuni române, atât acasă, dar și cea răspândită în toată lumea: din Basarabia, Bucovina de Nord și Maramureșul istoric până în cele mai îndepărtate locuri ale Europei, Americii de Nord sau Australiei; și recuperarea definitivă a decalajelor de dezvoltare față de occidentul avansat, prin realizarea unui adevărat Salt Istoric către statutul de țară dezvoltată, prosperă și influentă, în centrul și nu la periferia Europei. 

Fiecare generație de românce și români are datoria de a duce ideea națională mai departe. Pentru că, în cuvintele Regelui Mihai: “Nicio izbândă nu este eternă. Omul își câștigă în fiecare zi dreptul de a avea un “mâine”. Țara își dobândește, cu fiecare generație, privilegiul de a continua să existe”.

Ca lider politic român, am avut privilegiul să ridic steagul României la NATO și să semnez încheierea negocierilor de aderare la UE. Am crezut că misiunea mea și a generației integrării s-a încheiat. Am avut iluzia să credem că, odată integrați politic în familia euro-atlantică, modernizarea, progresul și prosperitatea României vor veni automat. 

Ne-am înșelat.

Pentru că slăbiciunea cronică a administrației statului și metehnele politicului nu permit României să-și atingă potențialul. Pentru că asimetria de putere politică și economică față de mai vechii membri ai UE face ca românii să se simtă ca cetățeni de mâna a doua în Europa, deschizând drum larg discursului antieuropean și alimentând lipsa de încredere în forțele noastre și în destinul național.

Din nou, paradoxal, deși România crește economic, decalajele de dezvoltare sunt mai mari decât la momentul aderării. Cu securitatea națională garantată de cea mai puternică alianță a istoriei și membri ai clubului european, jumătate dintre tinerii României aleg să emigreze. O frică de viitor înlocuiește foamea de viitor, pe care un alt nou venit în Europa, Spania, o articulează în viziunea lor pentru următoarele decenii.

De aici, din Vestul Țării, s-a născut ideea națională și s-a deschis, pentru România, ușa lumii libere, euro-atlantice. 

Transformarea României într-o țară prosperă, respectată și încrezătoare, însă acest drum este departe de a fi încheiat. 

Din Oradea, Cluj sau Timișoara se ajunge astăzi mai repede la Viena, decât la București și acest lucru nu ține doar de geografie. Pe de altă parte, Viena se încăpățânează să ne țină la distanță de Europa. Pentru ca asemenea umilințe să nu se mai întâmple, România trebuie să fie puternică și riguroasă în interior, iar în exterior bătăioasă oricând i se face o nedreptate. Doar așa vom fi demni și respectați de alții.  

Puterea noastră interioară este dată de măsura în care vom avea capacitatea ca, după peste 30 de ani de când ne-am câștigat libertatea și la aproape 20 de ani de când am intrat în lumea euro-atlantică, să reîmbrațișăm Ideea Națională și să vedem cu luciditate ce ne împiedică să ne atingem întreg potențialul. 

Să avem curajul să regândim din temelii statul român și responsabilitatea în funcția publică. 

Să rescriem criteriile după care ne alegem reprezentanții, astfel încât, liderii țării să fie cu adevărat independenți de interesele înguste de partid și total dedicați marilor interese naționale ale țării. 

Să promovăm meritocrația la fiecare nivel, să irigăm politicul cu resursa umană competentă și să recirculăm talentul între zona publică, privată și academică. 

România are nevoie, ca de aer, de un nou model economic și de un contract social și democratic adecvat vremurilor de astăzi. 

De o regândire a relației între București și restul țării, între autoritățiile centrale și teritoriu, între noi și Europa.

Avem nevoie, ca de aer, de locuri de muncă pentru tinerele și tinerii noștri. 

Pentru a opri abandonul țării de către o generație care nu își mai vede viitorul aici, acasă. 

Avem nevoie de investiții masive în educație, de profesori mai buni, pentru că cea mai importantă resursă a României sunt oamenii săi talentați și bine pregătiți. 

Avem nevoie de spitale noi și medici mai mulți care să rămână în țară, pentru că doar așa statul român își va convinge tinerii să nu-l abandoneze. 

Toate aceste transformări nu pot fi gândite și aplicate doar de la București. Acest lucru este pur și simplu imposibil.

Arhitectura statului român trebuie schimbată din temelii pentru a avea o șansă reală de a transforma rapid viața românilor, nu peste o generație, ci în următorul deceniu.  

Pentru aceasta, avem nevoie de o gândire independentă la vârful statului, respectată și conectată la marile transformări ale lumii, dar ancorată în problemele reale ale țării.

O gândire independentă, care să dea tonul și să lucreze, cot la cot, cu elitele locale competente, care deja văd clar calea corectă pentru ca România să devină o țară respectată și prosperă.

Capabilă să găsească dialogul și echilibrul între tendințele centrifuge și polarizante ale României și lumii contemporane:

Între patriotism și europenism, între valori naționale și valori europene.

Între puterile statului și între stat și cetățean.

Între cei de acasă și cei de afară.

Între capitalul străin și cel românesc. Între marele capital și firmele mici.

Între reindustrializare, securitate energetică și decarbonificare.

Între democrație și digitalizare.

Între urban și rural.

Între om și mașină. Și să pregatească tinerii noștri în tranziția către meseriile viitorului. 

Și, nu în ultimul rând, să încercăm o adevarată reconciliere între noi, fiicele și fiii aceluiași popor. Unii resemnați, alții furioși, alții alegând să se rupă de o țară care pare să-i țină înapoi. Toți aparținem unei singure națiuni, față de care avem obligația să ne strângem rândurile să-i dăm șansa unui nou început.

Sau scurs peste 30 de ani de când am ieșit din întuneric și aproape 20 de ani de când am intrat în lumină, pe ușa lumii libere, euro-atlantice. În toată această perioadă s-au întâmplat și lucruri bune, însă transformarea României într-o țară prosperă, respectată și încrezătoare nu s-a produs! Drept urmare, România trăiește uriașa traumă a abandonului: prea mulți copii, prea multe dintre  tinerele și tinerii noștri fie au plecat deja, fie nu își văd viitorul în țară.

Ne zbatem încă la periferia Europei. Înțelegerile negociate în momentul aderării la Uniunea Europeană nu au fost respectate așa cum au fost ele fixate atunci. Schengen este o imensă nedreptate, dar mai sunt și altele. O spun răspicat, pentru că știu exact care au fost termenii înțelegerii. 

Dar nici clasa politică nu s-a ridicat la înălțimea acestei perioade unice în istoria noastră. 

Nu a știut să valorifice această oportunitate uriașă de a fi parte a Uniunii Europene. 

Și atunci, devine evident că actualul sistem politic și-a atins limitele. Așa cum este construit, nu poate mai mult. Este în faliment.

Depinde doar ne noi să ne câștigăm demnitatea. Depinde doar de noi să jucăm rolul pe care îl merităm, potrivit dimensiunii, talentului și muncii milioanelor de români care trăiesc și muncesc în România și în țările Uniunii Europene. 

Depinde doar de noi să fim prosperi și liberi. 

Depinde doar de noi să refacem sistemul politic pe baze noi, să reorganizăm statul pentru a oferi cetățenilor trei lucruri simple: siguranță, sentimentul demnității acasă și în lume și, mai ales, încrederea că, dacă muncesc cinstit, pot avea o viață bună în România.  

Pentru toate acestea, avem nevoie de un nou sistem politic în care relațiile clientelare să fie eliminate definitiv. 

Avem nevoie, la vârful statului, de o gândire independentă cu adevărat de jocurile mici partizane, conectată profund la marile transformări ale lumii libere și dependentă exclusiv de marile interese naționale ale țării.

Am ajuns la un punct critic. Pe care, dacă elitele politice nu îl înțeleg, românii, toți românii, vor da de pământ cu actualul sistem politic. Iar în disperare de cauză, vedem că prea mulți români dezamăgiți și fără speranță caută deja soluții acolo unde nu există decât populism și ură.  

Avem șansa unui deceniu unic, de mari transformări pentru destinul nostru, în care România poate cu adevărat să devină o țară puternică, respectată și prosperă. 

Un deceniu pe care îl putem începe prin semnarea unei Declarații de Independență față de sărăcie, umilință și pesimism și care să poată da tonul recâștigării demnității și respectului sincer al valorilor naționale. 

Regăsind unitatea reală în jurul marilor priorități ale țării. 

Aducând oameni competenți, patrioți și integri în administrația statului și în politica românească. 

O viziune a unei Românii iubite și admirate, descătușată de orice complex de inferioritate, o putere politică, economică și militară multi-regională și hrănindu-și, prin permanentă inovare și transformare, o foame aprigă de viitor, de succes, de autodepășire. 

O Românie în ascensiune și afirmare, cu o cultură a inovării, libertății și solidarității, atingându-și potențialul, evadând din plutonul țărilor în eternă dezvoltare și intrând pe ușa din față în clubul select al națiunilor dezvoltate și prospere.

O Românie care șterge liniile de demarcație și de influență între vechii și noii membri ai Europei, între centrul și periferia continentului nostru.

Păstrând și reclădind punți cu masiva diasporă romanească, repopulând România, aducând Republica Moldova alături de noi în Europa, participând, activ, la reconstrucția Ucrainei și devenind o adevărată poartă comercială a Europei către și dinspre Caucaz, Asia Centrală și Orientul Mijlociu și din Balcani până în Scandinavia, noul Flanc Estic al Alianței.

Aici, la Oradea, ați arătat că acest lucru este posibil. Dar nu va fi suficient să avem doar câteva mari orașe ca locomotive ale dinamismului economic, cultural și științific și exemple ale unei administrații competente. Va trebui să dăm aceeași șansă întregului teritoriu și întregii populații a țării. 

2024 va fi anul în care ceasurile politice ale României, ale Europei și ale Americii se vor resincroniza. Un nou lung ciclu politic, economic și strategic e pe cale să înceapă. De la Marea Unire și până la integrarea euroatlantică, România a știut să-și urmărească proiectul național, să profite de șocurile geostrategice și să-și unească toate energiile pozitive în momentele cheie ale istoriei naționale. Sunt convins că vom reuși și de această dată.”

Pentru mai multe informații accesați Twitter, Facebook, Youtube și LinkedIn.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *